”Cel care se teme că va suferi suferă deja de ceea ce se teme” – Michel de Montaigne
Trăim într-o ”epocă a anxietății”, așa cum se exprimă Joseph LeDoux, reputat cercetător în neuroștiințe, care și-a dedicat viața studiului anxietății, de care s-a trezit genuin preocupat ca o încercare a copilului de a-și vindeca mama care a suferit toată viața ei de această tulburare. A făcut din studiul anxietății nu doar munca lui de-o viață, dar și o pasiune, îmbinând știința cu spiritul creativ, pentru a oferi o viziune amplă, actualizată și funcțională a domeniului vast al anxietății (pentru o delectare originală a alăturării celor două vă invit să ascultați ”muzica psihologică” pe care o crează împreună cu trupa lui, The Amygdaloids).
Aproape oricine are o reprezentare asupra conceptului de anxietate, fiind un termen de mult fixat în mentalul colectiv. După cum o definesc Popa-Velea & al (2017) ”starea de anxietate marchează un sentiment al iminenței față de un pericol nedeterminat, urmat de o stare de atenție față de acel pericol și însoțit de convingerea de neputință absolute”. Așadar, conform liniei directoare a relației kantiene subiect-obiect (reprezentarea subiectivă eu-versus-lume), subiectul e marcat de o angoasă debilitată care face ca lumea să fie resimțită ca periculoasă și amenințătoare, ceea ce îndeamnă la o stare de hipervigilență.
Amenințarea necesită acțiune. Detectarea amenințării pregătește răspunsul de luptă sau fugă, reacție mobilizatoare la nivelul întregului corp pentru a ne ajuta să supraviețuim confruntării cu un pericol. Anxietatea și frica sunt emoții care există deoarece au avut avantaje selective. Diferența este că frica ne protejează de pericole prezente, în timp ce anxietatea ne protejează de pericole posibile, ceea ce face să fie important de reținut că în cazul tulburărilor fobice și anxioase procesarea amenințării este afectată.
Emoțiile primare (frica, bucuria, furia sau dezgustul) sunt considerate universale și moștenite ontogenetic de la strămoșii din regnul animal. Platon considera emoțiile primare niște impulsuri de natură sălbatică, ce trebuie domolite de minte, ”așa cum un vizitiu își strunește caii”, iar astăzi comportamentaliștii de pe linia lui Skinner merg până la a considera emoțiile drept comportamente, care pot fi abordate ca o alegere și care sunt văzute ca acțiuni îndreptate de cele mai multe ori contra propriei persoane.
Freud descrie anxietatea drept o stare de anticipare constantă a pericolului și spaimă în fața acelui pericol, deși acesta poate fi nejustificat. Teoria freudiană a legat anxietatea de reprimare, mecanism prin care gândurile și amintirile nedorite sunt aruncate în inconștient, și care în cazul anxietății dau semnalul unei hibe în sistem, deoarece acele impulsuri neliniștitoare ajung în planul conștient, denaturate de la forma lor inițială.
În continuarea liniei directoare freudiene, Melanie Klein a constatat în urma analizelor cu copii mici că anxietatea își are originea în frica de anihilare, care se reactiveză și ulterior în perioada de adult ca urmare a unor situații anxiogene timpurii trăite de bebeluș, care ajung să fie repetate sub forma unor pulsiuni îndreptate contra propriului sine.
John Bowlby, un pionier al studiului psihiatriei evoluționiste a observat reacția copiilor separați foarte timpuriu de mamele lor. Domeniul pe care îl acoperă, studiul atașamentului, face referire la semnificația funcțională a fricilor care ajută individul să facă față situațiilor de pericol. De exemplu, copiii din toate culturile dezvoltă o teamă de străini care este adaptativă. Coșmarurile cu animalele de sub pat pot fi interpretate evoluționist în contextul în care în trecut într-adevăr erau animale sălbatice în jur, fără a avea siguranța adăpostirii într-o casă.
În context evoluționist, anxietatea reprezintă o adaptare menită să crească ”fitness-ul” în situații periculoase, iar selecția naturală maximizează transmiterea acestor gene, deseori cu costul propriei sănătăți psihice. Înțelegerea originilor anxietății funcționale ne poate ajuta să-i înțelegem și formele mai severe. O întrebare pe care ne-o putem pune astăzi este ”Care este valoarea adaptativă a stării mele de anxietate?” sau ”De ce anume vrea să mă protejeze mintea mea?” Din perspectiva tulburărilor anxioase, răspunsul este simplu: capacitatea de a resimți anxietate și răspunsul sistemului reglator cresc exprimarea fitness-ului în situațiile periculoase. Următoarea întrebare ar fi de ce aceste sisteme ajung să fie disfuncționale.
În cazul fobiilor, creierul semnalează un răspuns înainte ca imaginile să ajungă în plan conștient, iar majoritatea persoanelor nu pot reactualiza un eveniment declanșator, spunând că au acea fobie dintotdeauna. Încă o dată, existența fobiilor demonstrează moștenirea evoluționistă prin crearea unui răspuns exagerat la ceea ce altă data era considerat adaptativ. Tulburările de panică sunt un alt exemplu de răspuns dezvoltat ontogenetic, care este normal și folositor la pericole extreme, dar care în contextual actual generează o alarmă falsă în sistem, care ajunge să fie atribuită unor probleme cardiace sau neurologice. Asocierea tulburării de panică cu agorafobia (evitarea spațiilor aglomerate deschise sau închise) are de asemenea o valoare evoluționistă, explicația fiind că dacă ne-am întâlnit o data cu un prădător în lumea exterioară, este mult mai probabil să vrem să rămânem acasă, la adăpost, sau să ieșim doar cu camarazi de încredere și să putem fugi la cel mai mic semnal de pericol. În acceași linie, spațiile închise și strâmte pot deveni foarte periculoase pentru cineva care suferă de claustrofobie, deoarece climatul în care specia umană se simte cel mai bine este o așezare de tipul unui parc, cu tufișuri scunde și copaci mici, pe care să se poată cățăra (nicio surpriză aici!). Odată înțelese aceste mecanisme cu valoare pentru supraviețuire, expunerea treptată devine posibilă și chiar o soluție logică (Abed & St John-Smith, 2022).
Învățarea despre emoțiile noastre înseamnă învățarea despre lume și despre realitatea înconjurătoare. Ne dezvoltăm un limbaj emoțional în relație cu părinții, care reflectă felul în care ne simțim într-o situație care altfel ar fi definită de confuzie și distres. De exemplu, dacă un câine a lătrat la noi părintele ne poate spune ”te-ai speriat foarte tare din cauza câinelui” sau poate că atunci când am intrat în prima zi de școală cineva (în mod ideal) ne-a liniștit spunându-ne ”nu fi îngrijorat, este normal să te simți emoționat când începi ceva nou”. Emoțiile deja există, dar copiii nu au instrumentarul denumirii lor, astfel încât să le facă loc în propriul Eu, și pentru asta au nevoie de ajutorul figurilor de îngrijire. Frica, emoția, angoasa, spaima, sunt ingrediente ale vieții, pe care este nevoie să învățăm să le integrăm într-o manieră adaptativă supraviețuirii.
Persoanele care suferă de tulburări anxioase sunt caracterizate de o anxietate excesivă pentru situația în cauză. Dar ce determină un răspuns anxios să fie excesiv depinde și de înțelegerea situațiilor relevante din punct de vedere evoluționist. Perspectiva evoluționistă nu rezolvă dilema cauzei anxietății, dar încearcă să explice de ce această formațiune de răspunsuri a fost imposibil de eliminat din structura speciei de-a lungul timpului. Selecția natural ne lasă cu un ”detector de fum” care crează răspunsuri de luptă sau fugă care ajung să nu mai constituie răspunsuri adaptative, ci o tulburare debilitantă în toată regula.
Recomandare de carte: ”Anxios: Cum ne ajută creierul să înțelegem și să ne tratăm frica și anxietatea” de Joseph LeDoux.
Bibliografie:
Abed, R., & St John-Smith, P. (Eds.). (2022). Evolutionary psychiatry: current perspectives on evolution and mental health.
Bowlby, J. (2017). Crearea și ruperea legăturilor afective. Trei via PublishDrive.
Freud, S. (2012). Opere esențiale, vol. 6-Inhibiție, simptom, angoasă. Trei.
Klein, M. (2008). Invidie și recunoștință. Opere complete, 2, 114-121.
LeDoux, J., & Mihăilaş, M. M. (2018). Anxios: cum ne ajută creierul să înţelegem şi să tratăm frica şi anxietatea. ASCR [Asociaţia de Ştiinţe Cognitive din România].
Popa-Velea, O., Diaconescu, L., & Mihăilescu, A. (2017). Psihologie medicală. Editura Universitară” Carol Davila”.
